Soare, plimbare, mîncare… de pește

După atîta frig și ceață, vorba poetului, normal că mi-a fost tare dor de primăvară, de soare, de plimbare, dar, sinceră să fiu, cel mai dor mi-a fost de o postare. Așa că după prima plimbare de primavară oficială de anul ăsta, profit de ocazia ”prinderii” unor poze draguțe cu niște mîncare bunicică ca să scriu despre un loc frumos. Locul merită o prezentare mai pe larg, dar cum inspirația vine scriind, eu doar îmi propun să pun ceva poze, să nu le risipesc pe facebook așa… degeaba, unde vreme trece, vreme vine și nimeni nu se mai uită dup-aia la ele ani de zile. Dacă o fi să vină și inspirația la scris, bine, dacă nu, nu, oi reveni mai pe larg altă dată.

Locul e Mahmudia, și e una dintre destinațiile preferate de plimbare de o zi. E la 150 km de Constanța și de aproximativ 30 de Tulcea, putînd fi accesibilă pentru cei ce vin dinspre Constanța și de pe un drum mai scurt, mult mai frumos și mai pitoresc, dar, din păcate, și mult mai prost, fiind plin de gropi. Pe drumul ăsta sînt foarte multe sate, cu case construite în stilul tradițional lipovenesc, văruite în alb, cu lemnăria vopsită în albastru sau verde intens, acoperiș de stuf și alte elemente specifice zonei. Drumul trece în cîteva locuri printre bălți, unde poți să vezi o mică parte din flora și fauna Deltei. Dacă nu ai nicio grabă, e o variantă preferabilă drumului prin Tulcea, unde nu vezi decît șoseaua și doar cîteva sate între Tulcea și Mahmudia. Deși Mahmudia este doar o poartă pentru intrarea în Deltă, peisajul pe care ți-l oferă fiind departe de ceea ce e Delta de fapt, e un loc cu o priveliște splendidă, așa cum numai un loc pe unde trece sau stă o apă o poate oferi. Mahmudia e situată pe malul Brațului Sf. Gheorghe și mă opresc aici cu descrierile geografice și trec la partea culinară.

Nu am explorat zona niciodată prea mult, strada pe care se intră în Mahmudia se oprește fix într-un hotel care se cheamă Mon Jardin, dotat cu o terasă minunată care are vederea exact spre Dunăre. De prima dată cînd am fost acolo am fost foarte mulțumiți de tot ce ne-au oferit, așa că nu ne-am preocupat să mai căutăm și altceva. Abia cînd, anul trecut, am rămas să dăm ture în jurul terasei pentru că o băgaseră în renovare, am găsit și un al doilea loc, la cîteva sute de metri de primul. Se numea Casa Teo și ne-am zis că bun-rău, pofta noastră de borș de pește, pentru care bătusem cei 150 km, va fi satisfăcută. Așa că am intrat și am fost la fel de plăcut impresionați de ce ne-au oferit. Deci nu pot să spun că unul e mai bun ca altul, ci doar că Mon Jardin are avantajul unei terase foarte frumoase în aer liber, lucru care vara contează foarte tare, dar dacă nu e vreme de stat afară, aproape că nu contează. A, Casa Teo ar avea avantajul, nu știu dacă temporar, de a deține un ospătar foooarte amabil, foarte bun în ce face și cum face, cu un stil de a vorbi foarte natural și foarte politicos și care îți oferă și multe informații cu adevărat importante și interesante despre ce îți pot servi în restaurant, de genul ce pește au prins în ziua respectivă, cum sînt preparate unele feluri, cum se servesc altele etc. Gata și cu chestiunile tehnice, acum chiar trec la mîncare.

Aproape de fiecare dată cînd am mai fost, la fel și azi, am luat următoarele feluri:

Gustare pescărească: icre, hamsii marinate, pește prăjit marinat, chifteluțe de pește, batog… și niște legume.

Am pozat în detaliu peștele prăjit marinat, îmi aduce aminte că așa ceva se făcea pe vremuri în fiecare casă și se punea la borcan, pentru iarnă, pînă le venea vremea la consum oasele se ”topeau”, era o bunătate.

Apoi borșul pescăresc care se servește ca în Deltă, peștele fiert pus pe un platou, zeama într-un bol, fiecare se servește cu ce bucată vrea, își toarnă cîtă zeamă vrea, pune cît mujdei vrea și mănîncă pînă nu mai poate.

Aici e peștele:

Și pozat din unghiul în care se vede o căpățînă de somn.

Da, arăta groaznic, așa că mi l-am pus mie în farfurie, ca să nu se oripileze comeseanul de mustățile somnului, de ochi sau cine știe peste ce alte chestii mai dădea. Deci capul, zeama, ciușca si un moț din cel mai bun mujdei care poate fi gustat într-un restaurant (un mare plus, de obicei lovindu-mă de o totală indiferență a bucătarilor la capitolul accesorii mici dar importante la o masă)

Deja după aceste două feluri, să știți că niciun om normal nu ar putea să mănînce și altceva, ar trebui să comandați pe rînd, numai după ce ați terminat gustarea și borșul, ca să nu vă pară rău că trebuie să lăsați în farfurie o bunătate de saramură de somn. Noi am împărțit una amîndoi, pentru că eu am zis de la început, înțeleaptă, că n-o să mai pot după borș nimic, dar, ce surpriză! am putut s-o mănînc aproape singură pe toată…

M-am ajutat și de un pahar de vin, numai bun pentru a face să alunece mai bine saramura.

Și o clătită, asta intră oricînd, oricît de sătul ar fi cineva.

O imagine dinăuntru în afară.

Una din afară spre înăuntru

Și una din afară în afară.