Și bucătarii amatori (se) plîng cîteodată

Am pus destule rețete în ultimul timp pe blog, mi se pare că-s chiar prea multe, nu știu unde o să ajungă blogul ăsta cu atîtea rețete, poate chiar să se transforme într-unul culinar de-a binelea. Acum cred că e vremea pentru niște vorbe. Cu această postare o să-mi închei și misiunea impusă (de către mine) de a scrie, în medie, cîte o postare pe săptămînă pe blog în primul an. Asta e chiar cea de-a cincizeci și doua postare publicată, mai am cîteva în stadiul de ciornă. Ce urmează mai jos este scris de foarte mult timp dar încă nu i-am dat drumul pe blog pentru că m-am gîndit că unii se vor simți vizați, o vor lua personal și se vor supăra pe mine. Astăzi am recitit-o, mi-a plăcut și sper să aibă toată lumea plăcerea să citească și să îi identifice doar pe alții în descrierile făcute, sau, dacă se identifică pe ei înșiși, să o facă cu minunile alea de atitudini care sînt umorul și autoironia, așa cum am făcut eu cînd am scris, pentru că nu am fost scutită nici eu de identificarea cu cei cărora le este dedicată această postare.

Poate că așa a fost dintotdeauna, dar în ultima vreme oi fi devenit eu mai sensibilă la plînsete și jeluiri în legătură cu tot ce ne înconjoară, de la lucruri particulare și temporare, cum ar fi vremea, la generalități cum ar fi propria noastră țară, pe care mai toți o cunoaștem de cînd ne-am născut, dar nu încetăm să ne uimim de ce se poate întîmpla în ea.

Cînd ziceam mai sus că am devenit eu mai sensibilă, nu o ziceam în sens duios și nevinovat, adică în spiritul empatizării cu plîngăcioșii, ci, dimpotrivă, ”sensibilă” la modul că nu mai pot să ascult la nesfîrșit plîngerile lor fără să-mi sară țandăra. Slavă Domnului, pînă acum am reușit să tratez mulțumitor relația mea cu ei, exprimîndu-mi totuși și punctul meu de vedere, care mai mereu e total pe dos față de punctul lor de vedere.

Colac peste pupăză, nu e suficient că e lumea supărată pe politic, pe economic, pe administrativ, se mai găsesc unii să fie supărați și pe cărțile de bucate sau pe ”limbajul de specialitate” folosit de cei ce scriu, sau au scris vreodată, rețete culinare în diverse locuri cum ar fi cărțile de bucate din toate timpurile, bloguri, forumuri, reviste etc. Am auzit asta de cîteva ori, suficient cît să înțeleg că, pentru unii, asta chiar reprezintă o problemă.

Din această problemă unii au scos material de cărți, cum ar fi Julian Barnes cu al lui ”Pedant în bucătărie”, carte care m-a făcut să rîd cu lacrimi amintindu-mi primele mele lecturi din cărțile de bucate. Cînd doar citeam rețete din curiozitate mai era cum mai era, cînd am avut însă intenția să și execut ceva din carte, aia a fost cu adevărat o provocare. Dar după prima ciorbă și prima chiftea croite după indicațiile din cartea de bucate, m-am prins și eu că important atunci cînd faci o mîncare este să ai bunăvoință, imaginație, gust bun (la propriu și la figurat), memorie, răbdare și că pe un plan secundar sau terțiar vine și rețeta reprodusă de cineva pe un suport scris după ce zeci sau sute de ani a circulat doar pe cale orală. Adevărul acesta este și elementul care îți poate alunga frica din fața oalei goale care se vrea umplută și îți poate oferi libertatea de a crea după gustul și priceperea ta orice rețetă, oricît de strictă ți s-ar părea. Or să mă contrazică specialiștii spunînd că sînt aluaturi, creme, sosuri care nu pot ieși decît dacă se respectă cu sfințenie niște cantități, niște pași sau niște temperaturi și poate au dreptate, dar eu rețete de-astea încă nu m-am încumetat să fac și cred că nici plîngăcioșii nu de asta se plîng.

De fapt, să revin la motivele de plîns ale plîngăcioșilor. Ei, bine, orice motiv e bun, atunci cînd ești genu’. Să zicem că ești pe un forum unde apare o rețetă nouă, explicată pas cu pas. Cei mai mulți vor spune ”vai, ce frumos arată, abia aștept s-o fac și eu!”, unii vin și spun ”daaa, arată foarte bine, dar mie n-o să-mi iasă niciodată așa cum ți-a ieșit ție pentru că eu n-am răbdare”- asta înseamnă recunoașterea unui minus în privința dotărilor necesare gătitului – alții ”cred că e bună, dar eu sufăr cu colecistul și nu pot să mănînc așa ceva”, sau ”din cauza celorlalți din familie care nu mănîncă aia și ailaltă eu nu pot niciodată să fac”. Foarte justificate toate, n-am nimic de zis, deși ultimele sînt undeva la limită. Plîngăciosul (plîngăcioasa) e cel/cea care vine la subiect și întreabă ”ce înseamnă cît cuprinde? mie să-mi zici exact cîtă făină să pun…”, sau ”cîte grade înseamnă foc potrivit la cuptorul electric?”, sau ”ai zis că se pune întîi zahărul și apoi făina, pot să pun și invers?”, ”cum adică de consistența smîntînii?”, adică toate nelămuririle alea pe care se presupune că cineva care vrea să gătească trebuia să și le fi rezolvat într-un fel.  Ai putea crede că plîngăcioșii sînt bucătarii începători, dar nu e întotdeauna așa. Ai mai putea crede că dacă rețeta e în imagini și are foarte multe imagini, întrebările astea nu își mai au locul. Nimic mai greșit, plîngăciosul o să observe întotdeauna ceva ce tu n-ai descris exact și o să-ți atragă atenția, mai ales dacă s-a apucat să facă respectiva rețetă și nu i-a ieșit. Nu i-a ieșit deși a respectat în cele mai mici detalii recomandările din rețeta ta. Ei, bine, doar a înlocuit untul cu margarina, pentru că untul cauzează colesterolului, dar în rest totul a fost absolut la fel. Să nu se înțeleagă că eu vorbesc acum despre mine și rețetele mele puse pe forumuri culinare. Eu am pus foarte puține și e adevărat că nu prea am lăsat loc de întrebări, tocmai pentru că stăteam cu gîndul, cînd scriam, ”oare ce-ar putea întreba acum vreun plîngacios?”, și reparam la timp lipsa. Urmăresc însă forumuri și bloguri și mă ”iau de ochi” comentariile care vin în urma postării unei rețete cît se poate de simple. E foarte normal să existe întrebări lămuritoare în legătură cu execuția rețetei, dar atunci cînd încă n-ai trecut de ABC-ul gătitului, rezolvă întîi problema asta și apoi caută rețete suplimentare.

Acum despre cărțile de bucate și cei pe care îi fac să se plîngă de limbajul lor. O carte de bucate clasică e o carte tehnică, zic eu. Dacă o carte de bucate cu atîtea rețete cîte cuprinde o ”Sanda Marin” ar fi scrisă în stilul forumistic de acum, cu siguranță s-ar fi întins pe mai multe volume decît Enciclopedia Britanică. Pe vremea cînd a fost ea scrisă, rețetele erau pe scurt, se gătea pe lung, iar poveștile se spuneau la masă. Acum scrii povestea, detaliezi cît poți rețeta și de mîncat mănînci cît poți mai pe scurt. Și Sanda Marin nu e chiar cel mai bun exemplu de concretețe, de curînd m-am dus la cartea lăudată cu sacul și am cumpărat și eu ”Dictatura gastronomică” a lui Constantin Bacalbașa, fără a avea măcar curiozitatea să o deschid într-o librărie să văd ce e cu ea, ci doar bazîndu-mă pe o scurtă descriere de pe site-ul librăriei online de pe care am cumpărat-o, care o înfățișa ca fiind ”un savuros și foarte cuprinzător tratat de artă culinară”. Tot respectul pentru domnul Bacalbașa, dar cartea asta de bucate e cam cum aș aduna eu la un loc toate bucățelele de hîrtie pe care îmi notez cîteva lucruri despre o rețetă văzută la televizor, adică ceva de genul:

(Dacă ați descifra ce scrie și v-ați apuca de rețetă, ar trebui să vă iasă alviță.)

Pentru comparație, o rețetă din ”Dictatura gastronomică” a lui Bacalbașa, probabil asta ar fi înlocui rețeta mea, lungă cît o zi de post, de mîncare de gutui.

Mai am a mă plînge scrie pe tema asta, mă opresc deocamdată aici, foarte probabil va mai exista un episod asemănător, dacă nu vă veți supăra cu toții și va mai rămîne totuși cineva care să-mi citească blogul.