O zi cît o vacanță

Am un motiv pentru care scriu ce scriu acum. Mi-e dor de-o vacanță. N-am prea avut anul ăsta, din motive ”obiective” care au ținut numai de voința mea, dacă stau bine să analizez problema. În afară de două zile în Deltă și încă trei prin țară, prin Ardeal – încolo, n-am mers nicăieri ca să stau, să dorm, să mă plimb, să mănînc fără griji și fără stres, fără să sune telefonul și să trebuiască neapărat să răspund.

Din cînd în cînd am încercat să ne amăgim ieșind la cîte o plimbare mai lungă, suficient de departe cît să putem spune că nu sîntem acasă.

Una dintre ieșirile care aproape ca s-a confundat cu o vacanță, chiar dacă nu a durat ”decît” vreo 10 ore, am avut-o pe la începutul lunii august, cînd am fost invitați la prietenii nostri, Laurențiu și Stela. A fost a doua oară cînd i-am vizitat, prima oară fiind cu un an în urmă, cînd, de asemenea, am petrecut o zi de sfîrșit de vară în casa lor. De fapt, mai mult în cerdacul casei lor, pentru că, din fericire, dețin așa ceva. Și mai dețin ceva, ce este greu de explicat sau definit în cuvinte. Este o ospitalitate combinată cu naturalețe, relaxare și cu… libertate, cu absența necesității de a face neapărat ceva pentru a te simți bine, în afară de a sta de vorbă, de a lenevi pe un scaun privind un pom cu păsărele, un cațel jucîndu-se, apusul sau luna și stelele. Mai e și talentul lor și pasiunea pe care o au amîndoi pentru arta culinară, calitate care, cînd o descopăr la cineva, e aproape o garanție a faptului că ne vom simți bine împreună, nu (doar) pentru că vom mînca chestii bune, ci pentru că eu cred că dacă îți place gătitul înseamnă că îți plac oamenii și viața. Am zis că e greu de exprimat în cuvinte… Nu voi mai spune chiar multe, doar că de cîte ori vorbim despre vizitele noastre la ei, vorbim ca despre niște adevărate vacanțe, atît de relaxante au fost și atît de răsfățați ne-am simțit.

La prima vizită pe care le-am făcut-o, anul trecut, a gătit aproape în exclusivitate Laurențiu și a făcut-o cu atîta talent că bărbatul meu a repetat, admirativ, cîteva zile după aceea ”chiar se pricepe…”, pentru el bucătăria rămînînd unul dintre marile mistere ale lumii, pe care numai o femeie îl poate aborda pentru că… de-aia-s făcute femeile (în legătură cu asta reiau eu discuția la momentul potrivit, nu acum).

Să trecem la poze, cu scurte descrieri, după care vă rog să vă imaginați cîte un plescăit de mare plăcere, că nu știu cît de bine dă în scris cîte un ”mmmm!” de fiecare dată cînd vreau să sugerez cît de gustoase au fost toate.

Musaca cu carne și diverse legume. Carnea parcă era de miel…

Iepure cu măsline, o rețetă pe care n-o știam, eu denumind tot așa o cu totul altă mîncare:

Pulpă de miel la cuptor și o bucățică din autor:

Un detaliu cu pulpa:

Și pus frumos pe masă:

Piureul cald, atunci făcut de Stela. Ne-a destăinuit atunci că asta a fost unica ei contribuție la pregătirea mesei, motiv pentru care m-am gîndit, la un moment dat, să intitulez acest subiect ”locul bărbatului e la cratiță”.

Salata (doar știți că pozez totul):

Vinul, a ieșit cam turmentată poza…

Și acum pozele din augustul acesta. Aici au fost colaborări și intra și inter-familiale, adică pregătirile au fost făcute de cei doi, împreună, dar ne-au lăsat și nouă plăcerea de a contribui cu imaginația noastră creatoare la ce s-a pus pe masă, contribuție simbolică, desigur, o să atrag totuși atenția asupra ei.

Niște aperitive: brînză în ulei cu diverse arome.

Salată de vinete din vinete albe (din Bulgaria), foarte gustoase:

Legume la grătar:

Urmează ”colaborarea” noastră, la midiile uriașe pe care le achiziționase în dimineața aceea dintr-un loc de el știut, Laurențiu ne întreabă ”cum ziceți să le facem?”, iar noi stăm și ne gîndim pînă cînd vine Stela cu ideea să le punem pe frigărui, să le dăm printr-o pastella și să le punem pe grătarul încins. Iar noi am dat din cap și am zis ”daaa!”, și cam la atît s-a limitat ajutorul nostru, dar iată ce lucru bun a ieșit:

Pulpe de rață la cuptor, deosebit de aromate și de fragede, au stat la cuptor ore întregi, la foc mic, rezultatul a fost pe măsură:

Salată din roșii bulgărești, model de 1 kilogram bucata:

O garnitură foarte interesantă, făcută din cartofi foarte divers condimentați (familia asta are tot felul de rețete de combinații de condimente, imposibile de reprodus), făcuți într-o tigaie groasă la grătar:

Credeți că au fost cam multe? După ce am mîncat din toate cele de mai sus, a venit vorba de mîncare (ce altceva?), moment în care și-au adus aminte că mai aveau ceva pregătit cu o zi sau două înainte, o tocană preparată într-un dovleac, care dovleac a fost copt într-un aluat, ce ziceți de asta? Sinceră să fiu o văzusem și eu în frigider cînd umblasem acolo, abia așteptam să aud ce e cu ea.

Accesorii: castraveți murați în saramură, am plecat acasă și cu un borcănel cadou.

Pîinea (am exagerat cu pozele cumva? ce dacă). Din întîmplare pîinea nu era făcută de ei, dar eu cînd am aflat prima dată de pasiunea lui Laurențiu pentru gătit, am văzut o pîine făcută de el. Arăta ireproșabil și am aflat ulterior că era făcută împreună cu fiul lui, Teo, activitatea asta reprezentînd un obicei al lor încă de cînd Teo era un baiețel mic, acum fiind un adolescent deosebit de comunicativ și inteligent.

Masa prelungită pe durata unor ore bune, adevărat slow food, s-a încheiat (simplist spus, ea, de fapt, a continuat…) cu un tort făcut de mine, blat de bezea și cremă de lămîie, cu decoruri făcute la fața locului de Stela, din mure și coacăze culese atunci din tufele din curte. Și cu o cafea la ibric, o minunăție aromată cu ce altceva dacă nu cu un amestec de condimente, scorțișoară, cuișoare și încă altele pe care le-am uitat. Uite că n-am poză cu cafeaua, dar am cu tortul:

Sînt fericită că am reușit să duc această postare la final, am simțit aceeași plăcere să scriu despre vizitele acestea ca atunci cînd ele s-au petrecut, deși știu că nici cuvintele, nici pozele, oricît de multe și de reușite ar fi, nu pot să descrie pe de-a-ntregul ce s-a petrecut acolo. Mulțumim!