Gătitu-n ton cu anotimpu’

Trăim vremuri interesante, în care mîncarea pe care o băgăm în burți călătorește mai mult decît vom putea noi călători vreodată. Mîncam pepene iarna, adus din Turcia, portocale și banane vara, aduse din America de Sud, roșii, ardei și castraveți tot timpul anului, aproape că nu mai e vegetală pe care să nu o poți găsi oricînd în timpul unui an. În copilărie mai auzeam că tata lu’ cutare, vaporean, a adus pepene de Crăciun și salivam la gîndul unei felii de pepene roșu și dulce. În decursul celor 23 de ani de cînd nu mai sîntem atît de izolați comercial cum eram înainte de revoluție, s-au produs pe nesimțite schimbări din cele mai radicale, și nu numai în sens bun. Adică admit că e și o schimbare în bine. Sînt cultivate chiar în România mai multe feluri de legume, fructe, verdețuri care apoi se pun în vînzare în supermarketuri și cred ca asta e partea bună. De andive, busuioc, oregano sau rozmarin, nu mai știa nimeni nimic de vreo 50 de ani, deși ele apar în cărți de bucate ale clasicilor creatori români. Rucola cred că au descoperit-o alții mai încoace, dar e și asta una dintre cuceririle acestei perioade.
O bună perioadă de timp după revoluție piețele au rămas “neprihănite”, mergeai ca și înainte și cumpărai ce vedeai pe tarabă fără să-ți pui întrebarea ce nație de om a cultivat morcovul, roșia, ceapa sau usturoiul pe care le vei pune tu în mîncare. Apoi au început să apară versiuni, grămada de roșii românești, coastă-n coastă cu gramada de roșii turcești și nu numai. Diferența de aspect era atît de mare, încît tentația era destul de mare să iei roșia turcească din care puteai să faci ce vroiai, chiar și s-o tai în formă de trandafir s-o pui pe platou la musafiri. Cum să faci asta cu roșia românească ruptă-n fund? La fel cu caisele, căpșunile, piersicile- mormanul de caise de import întregi, frumos și uniform colorate și mormanul de caise românești pistruiate, unele mai verzi, altele mai coapte, iar dacă le mai comparai și la comportamentul de după cumpărare, astea românești ieșeau clar în dezavantaj pentru că se stricau a doua zi, pe cînd cele de import te țineau și-o săptămînă.
Ce mai tura-vura,  nu știu cum se face că în zilele noastre grămezile alternative au dispărut. Acum e un singur sortiment din orice, ești asigurat că ai în față un produs românesc, se indică chiar și zona sau localitatea, dar cu toții știm că nu-i așa… nu-i așa? În Constanța toate roșiile sînt de la Poiana, o localitate care niciodată n-a fost cunoscută ca avînd tradiție în cultivarea de roșii, dar e suficient să pună unul eticheta asta, că a doua zi toți pun la fel. Strugurii sînt toți de Ostrov, prunele de Vrancea, pepenii de Dăbuleni și, culmea, mai e și un maramureșean care bagă mîna în foc că slana și palinca sînt făcute de el în Maramureș, dar el e de 5-6 ani zi-de-zi în Piața Griviței din Constanța. Sînt convinsă că acum ori că iei leguma din piață de la vreo mamaie, ori că o iei de la raionul de legume din supermarket, tot aia iei.
Am cedat de multe ori curiozității de a testa anumite legume care n-au avut tradiție la noi sau nu se pot cultiva, și chiar cîteva fructe dintre cele exotice, din astea mai puține că m-a “ajutat” și prețul, unele condimente, verdețuri, cum ziceam și mai sus, dar la ce nu am cedat niciodată a fost să cumpăr într-o altă perioadă a anului chestii care cresc și se cultivă și la noi într-o perioadă anume. Mai scap la o roșioară sau la un ardei în scop de ornare la cîte o masă festivă, dar nu am cumpărat (aproape) niciodată iarna piersici chinezești, căpșuni spaniolești, primăvara prune grecești sau vara grepfruit sau altele în același gen. Cred că pamîntul știe el ce face dacă vrea să ne dea numai cîteva luni pe an anumite poame. În felul asta fiecare… componentă vegetală (că e fruct sau legumă) îți dă o emoție anume cînd apare și poți să-l consumi cu toată pofta pe care ai acumulat-o în perioada de la ultima recoltă. Iar dau ca exemplu căpșunile, piersicile, caisele, prunele, gutuile, ardeii, roșiile, varza, vinetele, conopida etc. OK, le putem conserva în diverse feluri și le putem consuma și peste iarnă, dar cum e să miroasă în bucătărie primăvara a vinete coapte? Nu-i ciudat? Pentru mine da.
Îmi place să gătesc primăvara cu multe verdețuri apărute prin grădini, ciorbe de lobodă, de ștevie, de salată verde, să fac salate de ridichi și ceapă verde, să mă bucur de rădăcinoasele noi care apar pe la sfîrșitul primăverii, cîteodată numai bine să le bag în ciorba de miel făcută de Paște, să “vînez” primele legături de mărar, leuștean, pătrunjel verde, leurdă, urzici sau spanac. Îmi place prăjitura cu blat de pandișpan cu vișine sau caise. Să mă bucur și să salivez lînga dovleceii prăjiți, abia apăruți, pe care îi acopăr cu un mujdei din usturoiul încă verde. (Deși nu-s legume, hamsiile tot primăvara apar, așa că și pe ele prefer să le manînc din Marea Neagră și nu din aia Mediterană). De roșii să mai zic?! Tare mi-aș mai dori să regăsesc gustul primei roșii culeasă din grădină și făcută salată împreună c-o ceapă, salată la care partea cea mai bună era zeama lăsată în castron și pe care era concurs la întins cu bucățele de pîine. Din pacate soiurile alea de roșii au dispărut încet-încet, chiar și cei mai izolați cultivatori au prins la momentul (ne)oportun niște semințe de pe la BricoStore sau Bau Max și și-au pierdut cu totul soiurile bune. Prima salată de vinete din vară are întotdeauna ceva ultraspecial, mirosul de vînătă coaptă care umple bucătăria mi se pare unul dintre cele mai frumoase. Ardeii capia copți puși lîngă o supă de fasole boabe, și asta din fasole nouă, poți să faci toate astea iarna cu aceeași plăcere?
Îmi mai place cînd vine toamna… de fapt toamna e anotimpul meu culinar preferat, odată cu primele zile din septembrie intru într-o stare, anormală pentru unii, de chef de viață și acțiune. Atunci îmi place să gătesc tot ce n-am putut toată vara, din cauză că erau lipsă anumite ingrediente sau pentru că era prea cald ca să deschid aragazul sau cuptorul. Îmi place să fac zacuscă, magiun, să pun murături, să fac plăcintă de dovleac, salată de țelină. Dar mereu în topul preparatelor de toamnă vor rămîne galuștele cu prune și mîncarea de gutui. Cînd le fac pe una dintre astea contorizez deja mental trecerea a încă unui an, pentru că da, pentru mine anul se schimbă în septembrie, așa îmi dictează mie ceasul meu interior.
Sînt și mîncaruri pe care le fac  numai iarna, cum de altfel e și normal, pentru că numai atunci e buna varza murată, de exemplu, sau atunci se pot servi în condiții adecvate preparatele, cum ar fi răcitura. Iarna e sezonul ciorbelor fierbinți și mai grele, ca să facem față frigului de afară, a gulasului, a placintelor și cozonacilor, a musacalei de cartofi, a sarmalelor, a tot ce am putut conserva din primăvară pînă-n toamnă.

Cam asta am vrut să spun, dacă aveți comentarii sau sugestii prinde bine oricînd un schimb de experiență.

O poză cu o mîncare de gutui, o introducere pentru o posibilă poveste viitoare

Și o tură de găluște cu prune