Paștele Blajinilor

Înainte de a începe să scriu despre acest subiect, am încercat să fac o scurtă documentare, pentru că tot ce știam eu despre Paștele Blajinilor se poate rezuma, în doar cîteva cuvinte, astfel: e Paștele morților, se merge la cimitir unde se face curat, trece popa și citește la morminte și se împarte pomană. Și ce credeți că am aflat în urma documentării foarte serioase și îndelungate? Nimic important în plus. Sau… depinde ce surse aleg să consider că sînt demne de a fi luate în seamă sau ce consider că e important.

Primele căutări pe internet mi-au adus ca rezultate site-uri din Republica Moldova, de pe care am aflat că Paștele Blajinilor este considerat de către biserică un obicei păgîn, dar și că moldovenii au început să facă din această zi un prilej  de a-și afișa posibilitățile materiale, ducîndu-se la cimitir cu tot felul de delicatese, veselă scumpă și haine după ultima modă. Preoții recomandă moldovenilor să lase luxul la o parte și să facă pomeni împărțind săracilor, și nu rudelor sau apropiaților, doar cozonac, pască și ouă, nu fripturi, icre negre și răcituri, cum vedeam într-un reportaj.

Preoții din România sînt mai evazivi, nu amintesc despre originile păgîne ale Paștelui Blajinilor, ci o numesc, diplomatic, credință populară. Găsesc și povești lungi, încurcate și siropoase despre cine / ce sînt blajinii și ce se face exact de Paștele Blajinilor, apoi concluzia bisericii ortodoxe: ”În unele zone ale țării, preoții sunt chemați să săvârșească în lunea după duminica Tomei o slujbă pentru sufletele celor răposați. Având în vedere ca în nicio carte de cult, tipărită cu binecuvantarea Sfântului Sinod, nu se află tipicul specific acestei slujbe, ea este de multe ori improvizată. De vreme ce Biserica nu are pentru această zi o anumită rânduială, trebuie să respingem acest obicei.”

Ca orice explicație venită de la biserică, și explicațiile în legătură cu Paștele Blajinilor sînt atît de alambicate și neclare, că am abandonat documentarea, revenind la ceea ce știam eu despre acest obicei: după ce noi am celebrat de Paștele creștin ortodox Învierea lui Iisus Hristos, mergem la cimitir să le amintim despre Înviere și morților noștri și să dăm de pomană pentru ei, astfel făcîndu-i și pe ei părtași la această bucurie și minune a Învierii. Pînă în urmă cu ceva timp, lucrul ăsta se petrecea în ziua de luni de după prima duminică după Paște, duminica Tomei (mai corect mi se pare ”duminica lui Toma”), cum se spune și mai sus, dar de cînd capitalismul a adus cu el sancțiuni pentru absențele nemotivate la serviciu, indiferent dacă tu ești femeie credincioasă care vrei să te duci cu coșul cu colivă la cimitir, Paștele Blajinilor s-a mutat, și popii au acceptat, chiar în duminica Tomei, cimitirele fiind – folosind un limbaj de știri proaste – ”luate cu asalt” de mii de credincioși care se duc la morminte să împartă de sufletul celor morți.

Acum doi ani am însoțit-o și eu pe mama la cimitir, la mormintele bunicilor mei din partea tatălui, unde a împărțit ouă, cozonac și colivă. M-a emoționat vizita în sine la mormintele lor și nu ceremonialul caraghios prin care popa alerga printre morminte mai ceva ca la proba de 100 metri garduri și rostea pe nas cîteva cuvinte de neînțeles la fiecare mormînt, o improvizație, după cum am citat mai sus, pentru că nu există o rînduială bisericească oficială pentru acest eveniment religios. Ne-am întîlnit cu lume cunoscută, ne-am împărțit între noi, creștinește, colivă, ouă roșii și cozonac, am aprins niște lumînări și tămîie, ne-am mai minunat de cîtă lume a venit și ”am pomenit-o” pe bunica. Am pomenit-o în sensul în care ea însăși își dorea să fie pomenită. Adică amintită în discuții, povestită, ea și lucrurile pe care le făcea. Una dintre expresiile ei favorite era ”o să îți dau / fac ceva să mă pomenești”, chiar dacă respectivul ceva era mîncare, vorbă sau un băț la fund. Am pomenit-o și atunci, la cimitir, și o pomenesc cel puțin o dată pe zi, ori de cîte ori am ocazia, pentru că, chiar dacă a dispărut din viața mea cu mai bine de 30 de ani în urmă, a rămas cea mai puternică personalitate feminină pe care am cunoscut-o vreodată. Era credincioasă doar atît cît să nu poată fi numită cu totul atee. Nu îmi aduc aminte să fi făcut vreodată pomeni mari pentru bunicul meu, care a murit cu 9 ani înaintea ei, deși a rămas foarte marcată cît a fost văduvă și nu a mai ieșit niciodată din hainele negre după moartea lui. Cînd îi mai venea cîte o vecină în vizită și-o servea cu o cafea, o dulceață sau o cornată, spunea, într-o curată moldovenească de la Ieși, ”sî hii di suflietu’ omului nieu”. Așa cum făcea și ea, de cîte ori văd pe cineva mulțumit de o mică tratație pe care i-am făcut-o, o cafea, o prăjitură, o băutură, zic și eu, ca și ea, ”să fie de sufletul bunică-mii”.

Bunicii mei în tinerețile lor. Nu aveau o poză împreună singuri, cineva a avut ideea să-i alipească în poza asta. Photoshop-ul nu funcționa prea bine pe vremea aia…

Mai jos, bunica mea la 70 de ani, aproape de vremea cînd m-am născut eu. Asta este imaginea pe care eu mi-o aduc aminte, a rămas neschimbată pînă a murit. Același model de rochie cu guleraș, închisă pînă la ultimul nasture, un șorț încins la brîu cît făcea treabă în bucătărie sau în curte, părul pe jumătate încărunțit strîns într-o codiță împletită, doar o amintire a cozilor ei de altădată, pe care și le înfășura, ca pe o pălărie, în jurul capului.

Avea mereu povești interesante de spus. Tîrziu, cînd am ajuns la școală și-am învățat ceva istorie și cum e cu mersul timpului, mi-am dat seama că bunica mea nu fusese contemporană cu Ștefan cel Mare, așa cum mi se părea mie că reiese din poveștile ei, ci doar că, pe vremea ei, copiii ascultau povești cu cel mai mare erou moldovean cunoscut pînă atunci, care era marele domnitor. Asta cu atît mai mult cu cît în satul unde s-a născut bunica mea, Dobrovăț – Iași, se află ultima mănăstire ridicată de Ștefan cel Mare. Mai mult decît o amintire în cuvinte, am o amintire-stare cînd mă gîndesc la camera ei, cu o mobilă neagră, simplă, un pat, un șifonier mic, o masă rotundă acoperită cu un milieu de borangic croșetat de ea însăși. Croșetatul a fost unicul lucru de mînă pe care l-a agreat, dar a făcut din asta o pasiune, orice cîrpișoară de prin casă căpătînd măcar o danteluță. În camera ei pătura de pat, perdeaua erau croșetate, lenjeria avea borduri late de dantelă croșetată. O bună parte dintre creațiile ei sînt acum la mine, își caută în continuare locul.

Ce a rămas după bunicii mei…

Și coliva de sufletul lor.

Dumnezeu să-i odihnească!