Cel mai bun cozonac din lume

Nu am nostalgii din copilărie cu gustul formidabil al cozonacului făcut de mama sau bunica. Făceau amîndouă, mai întîi împreună, bunica făcea, mama era ajutorul, curăța nucile, presăra făină, turna lichidele, ținea ligheanul la frămîntat, stătea cu gura pe noi să nu deschidem ușa la bucătărie, mare filosofie era cu ușa asta, de ferestre nici nu mai vorbesc, totul era în atmosferă de sală de chirurgie cînd se făceau cozonacii. Se scoteau toate de prin frigider cu o seară înainte și se lăsau la temperatura camerei, care neapărat se încălzea și peste noapte, apoi, în dimineața următoare, bunica se lega la cap cu basmaua, îi ordona maică-mii ”hai și ne-om apuca, fatî hăi!”, și nu mai ieșeau de-acolo pînă cînd nu lăsau undeva la dospit aluatul pe care îl alchimizaseră timp de cîteva ore. Dacă nu te trezeai mai înainte de-a se apuca ele de treabă, și sigur nu te trezeai, rămîneai nemîncat pînă la finalizarea acestei operațiuni.

Urma întinsul foilor, umplerea cozonacilor, coacerea și la final se scotea din cuptor ceva ce mirosea foarte frumos, cîteodată era crescut, cîteodată nu, de cele mai multe ori nu, ca să fiu sinceră, și care cîteodată îmi plăcea, cînd avea multă umplutură, cîteodată, (iartă-mă, mamae!) nu! De cele mai multe ori nu. Chiar dacă era modelul cu enorm de multe ouă la kilogramul de făină, aproape cît rețeta lui Păstorel, se ”zgîrceau” la pusul umpluturii din nucă, rahat, cacao, ce se mai punea, pe motivul că așa nu ar mai crește cozonacul, care, fie vorba între noi, nici așa, fără umplutură, nu prea creștea. Aluatul nu era foarte dulce, umplutura nu prea era nici ea, așa că bucuria aia mare era să scoatem și să mîncăm ce găseam dulce prin el, puțin miez moale, apoi să lăsăm cojile de aluat să le mănînce ceilalți, adulții, care nu conteneau cu laudele, ”mvai, dar ce bun!”.

Cu cozonacii primiți de la vecine nici atît nu m-am înțeles, erau și lipsiți de substanța ou, care pe-ai bunicii mele îi făceau măcar umezi și îngurgitabili, ai vecinelor erau uscați rău, deci tot așa îi consumam și pe cei primiți: umplutura, puțin miez, restul… la găini. După ce n-a mai fost bunica, a continuat mama să facă cozonac. Acum mi-a trecut prin cap că mama vrea internet și în curînd îl va și avea, ar trebui să fiu mai atentă la ce scriu aici, sigur va citi. Deci mai bine nu mai zic nimic despre cozonacii mamei. Nici de ai soacrei, nici de-ai mătușilor sau prietenelor. Ce să vă zic? Credeam că n-o să mănînc în viața mea un cozonac care să-mi placă cu totul. Chiar mă gîndeam de ce mai fac oamenii cozonaci și nu se duc să cumpere niște panettone din supermarket, frate cu cozonacul nostru, dar mult mai gustos, eram eu convinsă. Eram convinsă, dar nu mă lăsam. An de an încercam cîte o rețetă. Că era din carțile de bucate celebre pentru gospodinele și gospodarii români, că, după apariția internetului, erau luate de pe forumuri sau că le auzeam pe la colege, eu nu mă lăsam: de Crăciun și Paște eu făceam cozonac și toți ai casei se făceau că-l mănîncă, probabil, cum făceam și eu cu al bunică-mii și-apoi al maică-mii. Cred că e o conspirație: toată lumea se preface fericită că mama sau bunica îi face cozonac, de fapt îl detestă și mănîncă pe furiș un Snickers. Am încercat și vestita rețetă a lui Păstorel, cu 30 de ouă la kilogramul de făină. Comestibil, umejior, gustos, dar cam atît. Nu era COZONACUL. Nu întotdeauna era de vină rețeta că nu era bună, dar pe mine operațiunea frămîntat m-a plictisit teribil. Nu era vorba de oboseală, am avut și condiție fizică mai bună în viața mea și tot nu am putut suporta această activitate. De obicei porneam plină de avînt la treabă, hotărîtă: ”ce mare lucru, frămînt o oră și gata!”, buf!-buf!, frămîntam cît de bine puteam, dar cînd mi se părea că a trecut deja o oră mă uitam la ceas și vedeam că abia se scurseseră vreo 10 minute. Abandonam supărată, promițindu-mi că e ultima dată cînd mai fac cozonac. Ieșea ceva din care scoteam umplutura cum puteam mai bine, cîteodată cu lingura sau cu cuțitul de pe pereții cuptorului, iar aluatul lua drumul vreunui blat de prăjitură improvizată ca să mai salvez ceva din pagubă. Am salvate în calculator cîteva rețete de cozonac, ”fără frămîntare”, ”nu dă greș”, ”a lu’ mama”, ”a lu’ bunica”, ”a lu’ Păstorel”, ”pufos”, ”tradițional” etc, după încercare le adăugam mențiunea ”țeapă!”, ”a nu se mai încerca”, la mine în calculator, de asemenea, nu mă băgam pe subiectele oamenilor să le stric altora bucuria de a încerca și ei pe propria piele cum e treaba cu acel cozonac.

Cam cu 10 ani în urmă mi-am luat mașină de făcut pîine și pe lîngă că vreun an am făcut pîine la ea, am descoperit că pot să o folosesc și doar la frămîntat, ceea ce am și făcut. Întîmplarea face că tot atunci a apărut undeva pe un forum o rețetă care suna puțin mai diferit de multe alte rețete care ziceau că se bat ba gălbenușurile, ba albușurile în vreo 20 de vase diferite, cu cantități măsurate cu pipeta pentru fiecare, că se face, că se drege. La această rețetă am citit ingredientele: erau 400 grame de nucă pentru 2 cozonaci, se făcea totul într-un vas, doar cîteva alte castronașe mai erau necesare pentru niște operațiuni pegătitoare, 8 gălbenușuri, 400 grame de NUCĂ, vă dați seama, unt, cacao, totuși… 400 de grame de nucăăă! Pozele de final arătau niște cozonaci dolofani, rețeta era extrem de bine explicată, eu aveam mașină de frămîntat, gata, ăsta e cozonacul cîștigător. L-am făcut atunci și a rămas singurul cozonac pe care îl fac la fiecare sărbătoare, Paște sau Crăciun. Am notat la numele rețetei ”Foarte bun a se repeta”. Este o minunăție la gust, se mănîncă de fiecare dată unul întreg la scoaterea din cuptor, cu coaja de deasupra și de dedesubt cu tot, care parcă-s și mai gustoase decît miezul.

Acum, că am ajuns într-un final și la a scrie efectiv rețeta, mă gîndesc să las subiectul ăsta cu vorbărie așa cum e, și să pun rețeta separat. Mă îndoiesc că cineva care vrea să facă cozonacul meu, cel mai bun din lume, va avea răbdare să citească tot ce am scris eu aici, dar pentru că așa mi-a venit, așa am scris. A fost frumos să-mi aduc aminte de aventurile mele cu cozonacii.

Ca să finalizez totuși cu vorbele, aduc mulțumiri pe această cale autoarei rețetei, Adar (nick de forum), rețeta se numea ”cozonac moldovenesc” și a scris-o pe forumul culinar.ro. Deși am ”căutat-o” pe net ca să îi mulțumesc pentru cea mai bună rețetă de cozonac, nu am mai dat de ea, dacă o cunoașteți cumva, dați-i sau dați-mi de știre.

Rețeta o puteți găsi aici.