Salonic

Nu știu încă cum se “ține” un blog. Sînt tentată să intru de cîteva ori pe zi să scriu ceva la care m-am gîndit, ceva ce-am vrut de mult să spun, dar n-am avut cui pentru că pe cei din jurul meu poate nu-i interesa. Interesant e că acum mă gîndesc că cei ce ajung aici ar putea fi interesați, oare de ce? Complicat…

Am spus că voi reveni cu detalii culinare despre Salonic, și voi începe prin a pune diverse poze cu ce am găsit prin farfurii, poate mă stîrnesc să scriu și cîte ceva despre ele. Deși nostalgia ce mă cuprinde cînd le privesc mă cam blochează. E a doua călătorie pe care o facem în Grecia, primul contact cu aceasta țară fiind în urmă cu doi ani, în Creta. Atunci a fost o dezamagire totală, poate o să revin și asupra acestui subiect. Acum m-am dus în dorul lelii, mai mult cu gîndul să dorm ieftin într-o străinătate decît să mă bucur de experiențe turistice deosebite și cu atît mai puțin culinare. Ziceam eu. În urmă cu doi ani, în Creta, nu m-am putut opri din comparații: “păi turcii n-ar fi făcut așa ceva, păi ce-am mai fi făcut noi dacă eram acum la turci”, etc etc, deci nu le-am dat nicio șansă sărmanilor greci, cu atît mai mult cu cît se părea că nici nu și-o doreau.
Hai să las totuși Creta și să revin la Salonic. Ei, Salonicul mi-a dat bătăi de cap cu faptul că eu tot timpul m-am simțit ca-n Turcia. Numai cîte un meniu scris ca paginile de manual de fizică, cu alfa, beta, fi și sigma mă mai puteau aduce la realitatea grecească, de fapt macedoneană în care mă situam. Străduțe înguste cu cafenele și taverne pline ochi cu clienți de toate vîrstele, tineri, bătrîni, femei, turiști sau localnici. Un oraș plin de viață, de istorie, de culoare, de gusturi și mirosuri. Unde poți să te oprești oricînd să savurezi o cafea grecească, o baclava grecească sau un souflaki. Unde bisericuțe vechi de sute de ani sînt încercuite de blocuri noi, moderne, fără să încurce cu nimic ochiul sensibil al turistului.
N-am umblat prea mult prin oraș, ba chiar foarte puțin, nu am vînat obiectivele turistice, am fost să vedem marea, care e, pentru mine, principala atracție a unui oraș care deține așa ceva. Deși știam încă de la aterizare ca orașul e pe buza mării, n-am conștientizat cît de minunat se contopește uscatul cu apa decît cînd, în mijlocul unui fel de ședință- întîlnire mi-am aruncat ochii la fereastră (de la etajul 7, parcă) și, surprinzător, nu am văzut altă cladire ci doar un fel de abur. M-am dus teleghidată să mă uit ce e acolo și am văzut asta:

Așa că, din momentul descoperirii mele, eu am preferat să particip la ședință de pe terasă.

OK, m-am pornit cam tare pe povestiri pe lîngă și am uitat “chestiunea”.

Nu, el nu e un preparat culinar (funcțiunea cu atașatul pozelor în mesaj încă nu mi-e familiară, asta trebuia să fie ultima poză), el e un muzicant ambulat care învîrte la manivelă iar aparatul scoate niște sunete groznice. Dar la urma-urmei cui îi pasă ce ascultă, cînd experiența e una atît de ciudată și neobișnuită?

Să las să vorbească imaginile preparatelor mai mult sau mai puțin tradiționale

Baclavale în foarte multe feluri, în prea multe feluri, care mai de care mai apetisantă.
În toate restaurantele în care am fost, în meniuri nu aveau deserturi, dar peste tot ți se servește din partea casei ceva dulce la final, ceva simplu, nu în genul celor de mai jos. Acestea se găsesc în cofetării.

La ultima masă luată în Salonic ne-am dat seama că stătusem 3 zile dar nu băusem ouzo, așa că, pentru că deja luasem și bere, am făcut combinația secolului: bere + ouzo, separate, nu una peste alta.