Pe locuri, fiti gata…!

Ia să vedem…
Pentru o primă postare cred ca aș putea spune ce îmi propun să fac pe blogul acesta.
Păi, simplu, îmi propun să scriu pe teme culinare. Despre gătit, despre servit, despre mîncat, despre vorbit, despre plimbat și orice altceva care ține de domeniul gastronomico-culinar. Orice altceva care ÎMI PLACE, deci nu voi vorbi aici despre spălatul vaselor.
Nu îmi propun să pun rețetele proprii pentru ca am foarte puține iar execuția are, de multe ori, tușe atît de personale încît nu cred ca cineva le-ar (putea) prelua. Cum ar fi, de exemplu, execuția unei ciorbe în tigaie… În plus, în puținele rețete pe care le-am postat pe unele site-uri culinare, mi-a fost atît de greu să găsesc un limbaj de carte de bucate clasic, încît ajungeam la sfîrșitul postării mai obosită decît am fost în timp ce-am gătit rețeta respectivă. Pozatul bucatelor este, însă, partea care îmi place cel mai mult. Bine… după gătit…. hmmm, care și ăsta îmi place după mîncat, deci oare ce îmi place mai mult pînă la urmă?! Dar n-am timp de gîndit acum, acum scriu pe blog…
Mi-am dorit de multe ori un loc unde să pot pune atîtea poze cu creațiile mele culinare cîte am eu chef, fără ca cineva să mă întrebe “da’ de ce le-ai pus, ce e așa deosebit la asta?”, un loc unde să pun afirmațiile, certitudinile, întrebările și neliniștile mele culinare, criticile și laudele la adresa mea sau a celor care fac din asta o afacere sau o pasiune, așa încît am decis să le adun pe toate acestea aici, sub numele de “garda culinară”.
Nu sînt o profesionistă în domeniu, nu cunosc limbaje tehnice, nu știu toate ingredientele din lume și nici denumirile franțuzești ale felurilor celebre de mîncare, nici măcar nu-i știu pe toți chef-ii din lume care au emisiuni pe posturi de profil, nu știu care e moda așezării în farfurie și nici nu mă interesează (ba cîteodată chiar mă enervează), nu am idei fixe de genul “nu-mi place DECÎT așa”, așa că eu sper să fac treabă bună pe-aici. Adică să citească cu plăcere și ăl de-i place să gatească, și ăl de-i place doar să manînce. Să se simtă oricine la el acasă, cu alte cuvinte. Sau dacă nu-i place la el acasă, să se simtă ca la cîrciumioară, la cafenea, la birou sau unde îi place lui să stea.

În ton cu promisiunile pe care mi le-am făcut mai întîi mie însămi mai sus și apoi preacinstiților vizitatori ai acestui blog, am ales, impulsiv, ca primă poză din acest blog, din miile de poze cu mîncare pe care le-am făcut în decursul anilor, aceste cotlete de miel pe care le-am mîncat într-o seara, în urmă cu aproximativ 2 luni, la o mică terasă din Salonic. A fost cea mai bună carne de miel pe care am mîncat-o vreodată.
Voi reveni cu un subiect mai cuprinzător despre Salonic și ce e bun de mîncare în el.